Die Loreley

Am fost intrebata de o persoana apropiata, de ce, in vremuri tulburi si de criza (cel putin financiara daca nu cumva si morala) ma simt interesata sa comentez despre realizari care de care mai aventuriere in domeniul in care imi petrec viata profesionala.

De ce arunc in fata oamenilor normali la cap, subiecte legate de o viata de lux, obsedata de consum si epatare. Mai ales, de ce acum, cand totul pare ca migreaza din zona gri in zona neagra, in jurul nostru al tuturor.

Ce sa fac. Stau si caut si eu explicatii. Imi place sa scriu despre lucruri frumoase. Corectez: imi place sa scriu despre lucruri frumoase imaginate de mintea omului si create de mana lui.

Eu pesonal prefer sa citesc o informatie despre ceva muncit , elaborat, facut cu "sange", decat sa citesc tot felul de articole legate de stiri mai mult sau mai putin reale, despre personaje mai mult sau mai putin false. Imi place sa umblu aiurea pe net, dar fara un scop in cautarile mele, pentru simpla placere a descoperirii.

Si nu am rabdare sa urmaresc evolutii.

Imi place sa vad realizari.

Iar in orice bucatica de istorie, realizarile importante fie s-au facut cu sacrificii umane, fie cu putere finaciara. Fie, cu amandoua.

(...Mda, poate vine cineva sa-mi povesteasca despre pictorii geniali care au lucrat in saracie si acum au numele poleit cu aur. Cei mai multi au scoli intregi si studii indelugate de pictura in spate si de multe ori au renuntat la propria lor existenta ca persoana umana normala, ca sa ne poata oferi sclipiri de stele  ca, de exemplu, ale lui Van Gogh. Varfurile reale sunt putine, si sclipesc cu multa ardere interioara pe cerul instelat al noptii mediocritatii...si de multe ori, cand le percepem sclipirea, nu mai sunt.  Remember Eminescu - "La steaua", poezia mea preferata, alaturi le "Loreley" a lui Heine ).

Imi aleg subiectele in functie de diverse intamplari din viata personala si de calatoriile mele. Dar le aleg pe cele pentru care simt ceva. Ma atrage cand recunosc in orice creatie cautarea (cu succes sau nu) a frumusetii ideale ( Shocking Russia...). Bucuria decoratiei ( The Armchair ). Esenta, bine exprimata. (...la Amish Kapoor). Viata artistica, daca vibreaza atat de tare incat metalul pulseaza (...la Richard MacDonald).

Si sincer cred ca in orice moment, daca o persoana ambitioasa si speciala vede un lucru spectaculos (chiar daca acel lucru e si spectaculos de scump) nu se demoralizeaza, ci are un nou punct de reper pentru evolutia ei. Artistica, sau de ce nu, financiara.

Altfel spus, nici un pictor adevarat nu se demoralizeaza daca vede un Rembrandt. Doar impostorii se simt descurajati. Artistii adevarati, incearca din nou, pana li se toceste mintea si viata, sa spuna lucrul pe care cred ca numai ei il stiu.

Asa as vrea sa incepem cu totii un an nou in care sa nu lasam garda jos in fata greutatilor si sa ne urmarim cu inteligenta si ardoare idealurile ( fiecare are o Loreley in suflet...) chiar daca pierdem sau castigam in aceasta vanatoare. Si sa ne lasam inspirati de tot ce oamenii au realizat mai frumos, mai elegant si mai adevarat.

Iar prietenei mele ii raspund cu mare incredere, sa nu caute solutii economice. Sa caute doar solutii.